Am învăţat că...

• Atunci când toate merg perfect, să mă aştept la ceva oribil.
• Am prea mulţi ciorapi sub pat.
• Poate ar trebui să renunţ să mai dau cărţi în stânga şi în dreapta. 
• Nici acum nu am primit cartea înapoi de la profesoară.
• Mi-e jenă s-o cer înapoi.
• Numărul de ore petrecut să te machiezi este direct proporțional cu numărul de ore petrecut să te demachiezi în baie când te prinde profa.
• Unii oameni sunt ori lenţi la minte, ori pur şi simplu înapoiaţi.
• Iar alţii ar trebui să renunţe la tactica "pasivistă" de comunicare.
• Chestiile ăstea-s la modă.

Weekend-ul a trecut mult prea repede. Poate ar trebui să învăţ să mă organizez mai bine. Dar degeaba spun ăstea, pentru că orice aş face tot sfârşesc în aceeaşi dezordine pe care o iubesc. În 20 de minute ar trebui să fiu pe drum la şcoală, dar eu sunt încă în pijama, ascult o melodie stupidă şi scriu pe blog. Nici n-am mâncat.

Ieri au venit unele de la Avon şi ne-a învăţat să fim femei (lol?). Au luat fetele de la 2-3 clase şi le-a adunat ca să le bage în cap chestii gen:

Paşi pentru îngrijirea tenului:

x. Curăţare
x. Tonifiere
x. Îngrijire (LOL!)

Adică aceleaşi prostii pe care le auzim în fiecare reclamă la Garnier, Nivea, Clean&Clear, etc. Şi mai au şi tupeul să arate feţe perfecte care cu siguranţă nu arată aşa datorită produselor minune de la Avon. Pe Geoană l-am scuzat când a făcut poză cu nişte elevi şi a răspândit-o prin şcoli (tata încă mai are vreo 200 prin portbagaj), dar când vii la fete de 14 ani să le spui cum să se machieze e stupid.

Ca să nu mai menţionez tombola. Trebuia să completăm cu numele, numărul de telefon, e-mail, adresă, etc. Eu credeam că le trebuie adresa ca să ia toate căcaturile ălea şi să-ţi trimită premiul. Dar nu, au înmânat premiul pe loc, iar adresele fetiţelor fraiere a rămas la ei, la fel şi numărul de telefon şi adresa de e-mail, ca să ne trimită patru mii de reclame prin poştă, să ajung să înot prin ele, să mă sune în fiecare zi ca să vin la sediul lor şi să asist la o "şedinţă de make-up", să îmi spameze toată căsuţa de e-mail, ş.a.m.d.

Am devenit obsedată de ceasuri şi maşini, apropos.

Totul a început cu faptul că nu mai aveam chef să întreb lumea cât e ceasul, şi că-mi era lene să mai scot cărămida din buzunar. Aşa că i-am spus lu' mama că vreau ceas. Şi mama a spus că n-are chef să plece să suporte fiţele mele cu privire la calitate, firmă, mărime, etc, aşa că mi-a dat un ceas vechi de-al ei să-i pun baterie şi curea nouă. Şi nu numai că am scăpat cu 20 de roni, dar m-am uitat prin vitrine şi am văzut că un ceas de aceeaşi firmă costă ridicol de mult (am văzut şi unul cu 2900 RON, lol).

În fine, tot în pijama sunt şi mai sunt 5 minute, azi dau lucrare la istorie şi ieri mi-am adus aminte. Ah, ieri am mai dat o teză la mate şi am calculat că dacă iau 4 îmi iese media 9. :)

Tâmpenie

Observaţi ceva nou, aşa-i? Ei, din motive stupide cum ar fi cel că marele deştept al pământului s-a plâns că numărul "1412" e prea greu de reţinut, şi pentru că am văzut că mulţi au început să-l încurce pe 4 cu 2 (=_=), a trebuit să-mi schimb adresa.

Probabil se vor uita mai mulţi urât la mine că le e lene să schimbe asta şin blogroll, dar dacă nu vor să mă scoată şi punct. E mai uşor să dai copy/paste decât să te chinui prin toate mesajele de "eşti sigur?" când ştergi ceva.

Că tot veni vorba, am un banc destul de interesant, pe care l-am spus multora, dar care erste pe atât de amuzant, pe atât de adevărat:

Un elicopter zbura deasupra oraşului Seattle.
La un moment dat, vremea se înrăutăţi brusc.
Un fulger lovi elicoperul şi pilotul hotărî că trebuie să aterizeze de urgenţă.
Dar, din cauza ceţii dese şi a ploii, drumul spre aeroport era imposibil de găsit.
Deodată, pilotul zări o clădire înaltă şi zbură înspre ea.
Ajuns în apropierea clădirii, pilotul scrise, de mână, un mesaj, pe o tăbliţă, către oamenii din zgârie-nori: "Unde mă aflu?".
Răspunsul acestora: "Te afli într-un elicopter!".
Imediat după ce a primit acest răspuns, pilotul s-a îndreptat exact spre aeroport şi a aterizat în siguranţă deplină, deşi nu vedea nimic afară.
Odată ajunşi la sol, copilotul îl intrebă:
Copilotul: - Cum de ai reuşit să-ţi dai seama unde e aeroportul? Oamenii aceia ţi-au spus doar că eşti în elicopter şi nu poziţia ta, faţă de aeroport!
Pilotul: - Oamenii aceia puteau să fie doar în clădirea Microsoft. Numai de la Microsoft poţi primi răspunsuri corecte din punct de vedere tehnic, dar fără niciun fel de utilizare practică!

Este imposibil să fi utilizat Windows şi să nu vă fi lovit de una din ferestrele care spun că ceva e în neregulă şi îţi sugerează să faci ce ai făcut de 400 de ori înainte fără vreun rezultat. Uneori sunt utile, dar până la urmă sunt mai multe inutile decât utile. Singura soluţie în aceste cazuri este Gugăl. Gugăl, care din câte am văzut are şi o religie mai nou. Tare.

Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme sunt tot mai nemulţumită de lumea în care trăiesc. Îmi doresc uneori să nu fi prins timpurile acestea. Îmi doresc să fi trăit undeva prin anii 1800. Sunt mai atrasă de trecut decât de viitor. Nu vreau alte invenţii, nu vreau maşini zburătoare şi nici pat care se face singur. Am impresia că vom deveni din ce în ce mai leneşi, obişnuiţi cu indeea că maşinile sunt create pentru a munci în locul nostru, iar noi vom dormi bine-mersi toată ziua.

Ba chiar mă gândeam, stând frumos şi încercând să mă feresc de ploaie într-o staţie de autobuz, că acele mici maşinării galbene au distrus un post de muncă. Acum tot ce trebuie să facem este să băgăm moneda şi primim biletul, fără alte discuţii. Nu-i putem cere ajutorul, dacă suntem călcaţi de autobuz şi şpferul fuge repede, strada e pustie, nu va suna la 112 pentru noi.

Îmi amintesc de un film, numit Idiocracy. În acel film oamenii aveau WC în fotoliu, se uitau la fotbal 23,5/24, mizeria era peste tot, şi nu mai ştiau altceva decât să pornească TV-ul.

Dacă mă gândesc bine, chiar vi-l recomand. Minunaţi-vă de frumoasele preziceri asupra viitorului nostru!

Your sarcastic and psychotic,

Ăia mor de foame

Propoziţia asta este foarte des întâlnită, dar de cele mai multe ori formulată diferit. Unii mai adaugă faptul că până şi câinii la noi mănâncă mai bine decât "ăia", alţii clarifică propoziția adăugând "ăia din Africa". Ieri seară am avut o mică discuţie cu mama (care bineînţeles s-a transformat într-o ceartă ar zice unii judecând după tonul pe care îl are mama când e contrazisă) în privinţa acestei afirmaţii.

Nu pot spune că mă doare-n dos de ei. Dar nici nu obsedez lumea cu asta. Şi mama, am observat, este cam obsedată de ideea că ăia mor şi noi râdem. Eu nu am râs vreodată de ei, şi nici nu cred că sunt prea mulţi care o fac. Majoritatea nici nu se gândesc la ei.

Dar, de fapt, cine sunt ei?

Ei, vă spun eu, sunt toţi cei care mor de foame. Nu ne referim la o persoană anume. Folosim pronumele doar pentru a da impresia că ştim, că am şi trăit printre ei, că i-am văzut cum cad din picioare că n-au apă. Dar nu. Din pură lipsă de informaţie spunem ei. Ei sunt şi oamenii din Europa care mor de foame. Ei sunt şi cei din Asia care mor de foame. Ei sunt toţi cei care mor de foame, până şi cei care şi-o fac cu mâna lor (greva foamei, spre exemplu).

Mă doare capul de la atâta gândit negativ, poate voi continua altă dată, dacă vreţi puteţi continua voi (xD), şi vreau să trec la alt subiect.

Ieri am cumpărat revista COOLGirl. Mi-am jurat că nu o mai cumpăr după ce mi-au demonstrat câtă prostie poate exista în societate. Ce, mă rog, au făcut de m-au călcat aşa pe nervi? Simplu: le început este o rubrică, cu ce este "in" şi cu ce este "out". Mă uit din curiozitate pe acolo. La început erau chestii chiar interesante, idei frumoase pentru un outfit drăguţ. Dar după ce că şi aşa suntem expuşi la o mulţime de prostii prezentate de proşti, s-au gândit ei ce s-au gândit... ce să fie "in"? Şi aşa au obţinut rezultatul: ESTE "IN" SĂ VEZI AVATAR.

Dacă ar fi fost revista mea şa fi călcat-o în picioare. Pentru numele lui Dumnezeu, este un film! Cum poţi fi catalogat drept "înăuntru" sau "afară" după un rahat de film!? Eu l-am văzut înainte să devină lumea atât de obsedată de el, şi trebuie să recunosc că pe atunci îmi plăcea. Şi aşa, iarăşi, pentru a mia oară, ajung să urăsc un lucru pentru că lumea este obsedată de acel lucru. Nu, cred că adevărul este că sunt obosită. Sunt plictisită de isterie.

Ohh cât negativism.



P.S.: Nu-nţeleg ce are FF-ul de îmi tot subliniază două din trei cuvinte corecte... >.>

Curiozitate

Trebuie să recunosc că mereu m-a scos din sărite curiozitatea fratelui meu.

Dacă am ceva în mână, trebuie să ştie ce e acel lucru, de unde l-am luat, ce pot să fac cu el, ce nu pot să fac cu el, de ce îl am în mână, de ce pinguinii nu zboară deşi sunt păsări, etc. Câteodată ţip la el, câteodată rămân calmă şi câteodată îl întărât mai tare, ignorându-l. Şi eu eram curioasă când eram mică, recunosc. Dar nici chiar aşa. Nici nu mai pot să respir că mi-e teamă că mă întreabă ce cantitate de aer respir. Nu m-aş mira...

Pe când cea de copil este scuzabilă, mai este una care mă calcă pe nervi - cea prefăcută. Atunci când ţi se întâmplă ceva rău, de exemplu, şi un om pe care l-ai văzut de 2 ori în toată viaţa se aşează lângă tine şi te întreabă:

- S-a întâmplat ceva rău?

Partea mai complicată este că nu e chiar prefăcută. Într-adevăr, oamenii sunt curioşi, dar într-un mod negativ. Se prefac a-ţi fi prieteni doar pentru a afla ce merge prost în viaţa ta. Când câştigi la loto nici nu te bagă în seamă. Se hrănesc, parcă, cu nenorocirile tale, şi uneori se dau şi mari că aa, ce bine le e lor. Că dacă părinţii tăi ar fi fost fideli unul celuilalt ca ai lor, poate nu s-ar fi despărţit.

Cam din aceeaşi categorie fac parte curioşii care nu au despre ce vorbi. Eu sunt obişnuită să râd mereu, să mă doară undeva de probleme, ca de fiecare dată când intru-n clasă să spun ceva amuzant, să ironizez ceva, orice provoacă râsete sau interes. Dar când pur şi simplu sunt obosită şi intru-n clasă fără să spun ceva, doar aşezându-mi ghiozdanul unde-i locul şi luând loc în linişte, peste câteva minute se găseşte cineva să mă întrebe

- Dar Emi, ce-ai? Eşti supărată?

Nu ştiu la ce se aşteaptă acele persoane, probabil să le sar în braţe plângând, dar nici în ruptul capului n-aş face aşa ceva. Dacă sunt supărată îşi vor da seama şi fără să întrebe. Pur şi simplu, nu au ce spune, cred că dacă nu râd la un rahat de glumă sunt supărată şi că mi-am plănuit sinuciderea peste două zile. Când văd că glumele/poveştile lor nu prind, când văd că sunt singurii care râd, întreabă dacă sunt supărată. Nici nu stau să se gândească o clipă că poate sunt doar obosită, poate mi-e rău, poate mi s-a blocat faţa aşa, sau, cea mai probabilă soluţie: am fost asediată de glume nesărate.

O clipă.

...de ce ar trebui să se trezească ei pe post de maică-mea dintr-o dată? Nu înţeleg de ce se cred din senin aşa importanţi. Nu înţeleg cum de ei nu înţeleg că motivul pentru care nu i-am întrebat niciodată cum se simt e pentru că mereu voi da impresia de falsă păsare, ca să-i zic aşa, şi cred că numai părinţii nu mi-ar da şi mie această impresie. Pot să-mi dau seama şi singură cum se simt. E suficient să îi văd.



 

Imortalizări II

O narcisă... nu prea mai am ce spune despre poze, mai ales că de data aceasta am numai flori. Nu m-am priceput niciodată la simbolistică, deci prefer să nu comentez prea multe la ele. Aceasta mi-a plăcut pentru că nu era prea galbenă, ca toate celelalte din curte. Ca să ştiţi, nu i-am editat eu culorile, chiar aşa arăta.

Da, recunosc că  nu a ieşit prea bine asta. Era plină de imperfecțiuni, am reușit să mai reduc din câteva, dar până la urmă tot se văd urât. Şi cred că am exagerat şi cu sharpen-ul.

Mai nou sunt obsedată de panseluțe. Sunt aşa drăgălaşe și frumos colorate, încât îmi vine să le pozez non-stop. :)

Şi ultima, dar nu cea din urmă - o lalea (cred).

Mă scuzaţi că de data aceasta am atât de puţine poze, dar chiar nu am mai avut ce poza. Am terminat cea mai frumoasă/bună/Oh-Doamne-Mor-După-Ea carte, şi anume 813. Erau două volume, de care acum sunt obsedată şi cred că le voi reciti de zeci de ori, după care le voi pune în vitrină. Aş recomanda-o în stânga şi în dreapta dacă nu ar fi în franceză. Cred că mi-am obsedat familia cu toate cărţile de Maurice Leblanc, şi am văzut că sunt cărţi de el şi la bibliotecă. Deci, a venit timpul să-mi scot permisul din praf.





P.S.: BANG! şi murdăria dispare.