23:59

-I-


-          Nu se poate!
-          Chiar au făcut-o? Ea nu e genul care să...
-          Shh, uite-o că vine.

Râsete şi priviri cu subînţeles. Ce pot să spun? Aşa sunt mai toate femeile, mai ales chelneriţele de la restaurant. În loc să servească clienţii lihniţi, ele stau şi bârfesc, lăsând toată povara pe capul meu, din simplul motiv că nu vreau să le ascult chicotelile. Mă invită mai mereu, dar de fiecare dată refuz. Prefer să-mi fac munca decât să las pe altcineva să mi-o facă. Oricum, m-am obişnuit, deci nu prea mai am de ce să mă plâng.
-          Cu ce vă pot servi?
Femeia şi-a ridicat privirea să mă inspecteze, în timp ce bărbatul ce o însoţea încă mai studia meniul. Nu înţeleg ce îi lua atâta, restaurantul în care lucram de abia se deschisese, şi nu avea un buget prea mare, oricum. Jumătate din felurile de mâncare fuseseră şterse din lipsă de bani. Din fericire, nu se ajunsese încă la salariul meu.
-          Doar un pahar cu apă, a spus femeia, aparent deranjată de aspectul meu.
 Într-adevăr, o înţelegeam. Şefu’ alesese o uniformă cam indecentă pentru fete, ceea ce făcea ca majoritatea clienţilor să fie bărbaţi. Eram obligată să port o fustă mult prea scurtă, neagră, şi un maieu alb prin care se vedea aproape totul. Şi să nu uităm de pantofii cu toc uriaş. Îmi luase o lună să mă obişnuiesc cu ei, şi tot mai cădeam din când în când.
Însoţitorul ei nu a scos niciun cuvânt, şi m-am gândit că trebuia să îi amintesc de prezenţa mea, cumva.
-          Şi dumneavoastră, domnule?
Nu m-a băgat în seamă. Am oftat şi mi-am notat în carneţel, „apă”, nu că aş fi putut uita ceva atât de simplu. O făceam, mai degrabă, din obişnunţă. Trecând printre mese, am ajuns la uşa bucătăriei şi am intrat, mimând un salut milităresc bucătarului. M-am îndreptat spre sticlele cu apă plată şi am turnat puţină într-un pahar. Nimic mai simplu.
Cam aşa trecea fiecare zi, doar că uneori mai adăugam şi comentarii răutăcioase de la femei sau fluierături de la bărbaţi. Viaţa mea se scrugea mai repede decât trebuia şi simţeam inutilitatea apăsând din ce în ce mai tare pe umerii mei.
Nu am visat niciodată să fiu cineva special; când eram mică nici măcar nu ştiam ce voiam să mă fac (Totuşi, trebuie să recunosc că jurnalismul îmi mai surâdea din când în când). Toată ziua stăteam şi mă holbam la televizor, de abia ieşeam din casă. Viaţa mea se rezuma la filme, muzică, familie şi din când în când, şcoală.
Nu, nu eram printre cei mai buni la şcoală, dar nici proastă nu eram. Eram un copil mediocru, însă am scăzut acum, de la fiinţă mediocră la fiinţă inutilă. Nu cred că am un rost pe lumea asta. Aş putea la fel de bine să mă sinucid, nimeni nu mi-ar observa lipsa. Dar nu, eu vreau să trăiesc. Ceva în interiorul meu mă îndeamnă să trăiesc. Nu vreau să mor din cauza mea. Dacă viaţa mea e precum o melodie stricată, doresc ca ea să se sfârşească precum o melodie stricată: abrupt, când te aştepţi mai puţin.
Mi-am dat seama de propria mea inutilitate atunci când părinţii mei s-au despărţit. Sora mea mai mică, Anne, a suferit cel mai mult. Pe atunci, eu mă arătam indiferentă. Nu îmi plăcea să mă bag în trebuirile altora când eram mică. Însă motivul pentru care nu consideram propria mea familie treaba mea era peste puterile mele de a înţelege. Pur şi simplu, îmi trăiam viaţa ca un observator, priveam totul de sus.
Momentul meu de gândire şi autoprezentare a fost întrerupt de strigătul fericit al Jessicăi, una dintre „slujitoarele” de top al restaurantului.
-          Isa, n-o să-ţi vină să crezi! a ţipat şi m-a cuprins în braţele ei mult prea lungi. Am pretins că îi împărtăşesc fericirea, zâmbind şi mângăind-o uşor pe spate.
-          Ce s-a întâmplat? mi-am prefăcut interesul.
-          Am primit o mărire!
Mi-a dat drumul şi m-am uitat la ea perplexă. Domnişoara care nu făcea niciodată nimic a primit o mărire de salariu de la unul dintre cele mai sărace restaurante?
-          Ai avut dreptate când ai spus că n-o să-mi vină să cred, i-am spus şi mi-am încrucişat braţele. Îi zâmbeam, crezând spusele ei doar pe jumătate, dar bucuria din ochii ei era prea mare pentru a putea fi falsificată doar de dragul unei farse.
-          Mi-a spus că am muncit foarte mult, şi că o merit mai mult ca oricine altcineva.
Desigur, era oarbă în faţa faptului că toată ziua nu făcea nimic.
-          Felicitări, i-am spus absentă şi m-am aplecat să îmi iau jacheta carcăzută de pe cuier.
Mi-am şters-o de praful inexistent şi am căutat în buzunar după cheia de la maşină. Am ieşit pe o alee îngustă şi întunecoasă, luminată doar de câteva becuri pe ici, pe colo. Am dat de strada principală, şi ca în fiecare noapte, am fost întâmpinată de câteva neoane, arcuite astfel încât să formeze cuvântul „cazino”. Diferenţa dintre cele două străzi era uimitoare, nici nu îmi venea să cred că făceau parte din acelaşi oraş, şi uneori mă întrebam cum îşi găseau clienţii drumul spre restaurant.
Fiecare clădire avea câte o lumină, oamenii vorbeau tare şi se împingeau unii în alţii până ieşeau pe străzi, unde maşinile claxonau pentru a-i atenţiona, sau pentru că şoferii simţeau nevoia de a face gălăgie. Am oftat şi am inspirat aerul poluat cu dioxid de carbon şi beatitudine.
-          Paris...
M-am apropiat de Citroen-ul meu roşu şi l-am descuiat apăsând un buton de pe telcomanda legată de chei. De abia mai puteam apăsa pe ea, o aveam de câţiva ani, şi cum nicodată nu acordam prea multă atenţie detaliilor, mereu se întâmpla să rup butonul, până nu l-am mai putut pune la loc.
N-aveam permis. 

-II-


Locuiesc cu familia. Da, am 23 de ani şi tot cu familia locuiesc. Nu ştiu ce e aşa amuzant la asta, pentru că văd multe persoane care odată ce aud asta îşi schimbă total comportamentul faţă de mine. Motivul pentru care locuiesc cu ei e simplu: lipsă de bani, dar părinţii mei nu mă ceartă, sau ceva. Dimpotrivă, sunt chiar fericiţi.
Când eram mică, nu eram cine ştie ce ataşată de părinţi, dar tot mă doare când îi văd cât s-au schimbat. Mi-e greu să mă gândesc cum va fi când vor muri, şi asta nu pentru că nu ar mai avea cine să-mi facă de mâncare. Faptul că sunt prizonieră aici are printre părţile ei rele că trebuie să văd cum vârsta îşi lasă amprenta pe faptele lor aproape în fiecare zi.
Să nu uit de sora mea mică, Anne. Ea este una dintre persoanele care-mi râd în faţă că încă mai locuiesc cu părinţii. Anne îşi urăşte părinţii şi îmi repetă de cel puţin două ori pe zi că ea se va muta deja de la 18 ani. Eu spuneam deja de la 15, şi tot aici îmi popseşte fundul.
O casă nu prea departe de centrul Paris-ului, dar nici prea aproape. Dacă e să pun şi traficul infernal din fiecare zi, aş face cam o oră până la serviciu, cu maşina. Fără, ar fi vreo 15 minute. O diferenţă destul de mare, nu? Asta e casa mamei, în care locuieşte şi Anne.
Şi a două exact în centru. Tatăl meu stă acolo, singur. Mereu simt nevoia să merg la el, ştiind că mama o are deja pe Anne, dar de când a plâns după mine, fac cu schimbul. O săptămână la mama mea, şi alta la tatăl meu.
-          E ora trei, Isa.
Nu mi-am deschis ochii, ci doar m-am întors cu spatele şi mi-am pus plapuma peste urechi. Dar acea persoană era insitentă, mi-a dat jos plapuma şi mi-a scuturat capul de parcă aş fi fost o păpuşă. Am deschis încet ochii, doar pentru a-mi vedea sora într-o postură foarte serioasă, de parcă era mai mare decât mine.
Avea 11 ani.
-          ...ce vrei? am spus încercând să par dură şi supărată, dar a ieşit mai mult un simplu murmur decât ceea ce voiam.
-          Mami zice să te trezesc până în ora patru, ca să mergi cu mine la cumpărături.
Am oftat adânc şi m-am aşezat.
-          Şi nu puteai să aştepţi până la trei jumate?
-          Hai că ştiu că-ţi ia o oră numai să ieşi din pat.
-          Dacă mă sâcăi în continuu, e şi normal, i-am aruncat o privire furioasă, dar nici măcar nu a părut să observe.
Stătea cu mâinile încrucişate şi analiza camera. Nu avea de ce se plânge, camera mea era destul curată, pe jos erau doar pantofii aruncaţi într-un colţ. Asta până ajungea la birou. Toate hârtiile erau aruncate în toate părţile, ditamai teancu’ de cărţi de nici nu se mai vedea tastatura calculaorului a cărui ecran de abia se mai vedea din cauza stickies-urilor. Începeam să mă gândesc la ce replică de adult se chinuia să scoată.
-          Ce-ai făcut, Doamne, aici? a spus şi cu paşi repezi a înaintat spre el. Nu i-am răspuns, ci m-am întors să-mi fac patul în cazul în care voia să mai facă un comentariu legat de asta.
Când am terminat, nu mai era în cameră. Probabil i se făcuse rău când a văzut ce alte chestii mai aveam pe acolo. Nici eu nu mai ştiu.
Anne e o obsedată de curăţenie. Când intru în camera ei am impresia că fiecare lucru aşezat la locul lui râde la incapacitatea mea de a păstra ordine. Totul parcă străluceşte, şi pisica ei parcă nici nu are păr.
Da, are o pisică. Rasa din care face parte are un nume ciudat, mi se pare mie, şi mereu fac mişto pe seama ei: Ragamuffin. E albă, şi mereu mi-am imaginat-o pe sora mea alergând după fiecare fir de păr al său. Îi place să-mi fure din mâncare.
În cameră domneşte permanent un miros de soluţie de spălat geamuri. În fiecare zi dă cu aspiratorul şi şterge praful. Pereţii sunt de un alb imaculat, şi parchetul impecabil. Covorul ei negru, ales de mine, pare de la o distanţă un adevărat paradis pentru acarieni, dar zău dacă am văzut vreo urmă de mizerie în el, şi sunt sigură că dacă aş fi avut un microscop, tot n-aş fi găsit.
Pare exagerat, dar e adevărat.
M-am îmbrăcat într-o bluză neagră, blugi şi mi-am luat adidaşii în picioare. M-am oprit în dreptul biroului cu gândul că aş putea să fac puţină curăţenie, dar am renunţat când mi-am dat seama că habar n-aveam unde trebuia să stea ce. La fiecare lucru spuneam „aici e locul ei, nu am unde în altă parte s-o pun”. Cred că asta e sursa firii mele dezordonate.
M-am dus în bucătărie şi mi-am făcut un ceai negru. Nu mă omoram după el, dar era tot ce aveam atunci. Mi-am salutat mama şi în timp ce apa fierbea, mi-am făcut un sandwich.
-          Ora trei şi jumătate şi mănânci micul dejun? m-a întrebat, amuzată. I-am zâmibt călduros şi am dat din cap în semn că da, pentru că ea nu suporta să mă vadă vobrind cu gura plină. Fiecare cu goanga lui...
 Mi-am teminat rapid sandwich-ul şi mi-am băut ceaiul. Am decis să o aştept pe Anne în sufragerie, pe canapea. Am aşteptat-o cinci minute, după care am pornit televizorul. Mama mea pot spune că era conservatoare, încă mai aveam televizor în stil „frigider”, şi într-un colţ, geamul era spart. Cât despre telecomandă... butoanele „4” şi „7” nu mai mergeau, precum şi cel de dat sonorul mai încet.
Până la urmă Anne a venit, mult prea târziu, dând vina pe nu ştiu ce haină ruptă. M-am prefăcut că o ascult şi am urcat în maşină.
-          Cum ai învăţat să conduci? m-a întrebat din senin.
-          M-a-nvăţat tata.
Ştiind cât de mult ura maşinile, am încercat să nu îi explic ce pasionată de maşini eram în „tinereţile mele”. Tata mă învăţase să conduc într-o parcare.
-          Şi nu e greu?
M-am uitat la ea. Privirea ei era pierdută undeva în bord. Nu îmi puteam imagina la ce se gândea, dar m-am gândit să-i fac pe plac şi să-i răspund. Poate era doar dornică de o conversaţie. Mi-am îndreptat privirea în faţă şi am tras aer în piept.
-          Nu chiar, odată ce te obişnuieşti. Pe când eram încă un... un învăţăcel, eram în stare să lovesc toate maşinile de frică. Noroc că era tata acolo, că altfel-
-          Atât am vrut să ştiu, m-a întrerupt.
Am clipit de câteva ori, încercând să mă conving de realitate.
Tot restul drumului l-am parcurs în linişte. Niciuna n-a mai scos o vorbă, şi sincer, cred că era foarte bine aşa. Nu mă distrăgeam prea uşor de la condus, dar poate dădeam de vreun poliţist şi nu era de bine. În plus, de abia cumpărasem maşina... de la second hand.
Am ajuns la supermarket, am cumpărat tot ce ne trebuia şi ne-am întors în maşină în aceeaşi linişte.
-          Şi... a fost greu să te obişnuieşti? vocea ei m-a surprins. M-am uitat la ea cu colţul ochiului şi am oftat, gândindu-mă să nu mă mai pierd în detalii din nou şi să dau răspunsuri cât mai simple.
-          Nu.
Au mai trecut câteva clipe în linişte până când vocea ei m-a surprins din nou, la semafor.
-          Acum nu mai vorbeşti pentru că te-am întrerupt, nu? am văzut-o uitându-se la mine tot cu colţul ochiului. Nu am ştiut ce să-i spun, dacă îi dădeam dreptate m-aş fi si mţit inferioară.
-          Nu, doar că nu mai avem subiect.
Am auzit-o confirmând spusele mele printr-un suspin scurt şi de atunci nu am mai schimbat nicio vorbă. Respectam regulile de circulaţie, motiv pentru care toţi şoferii turbaţi mă claxonau, pentru că toţi grăbiţii trebuiau să se pună în spatele meu...
Ajunsă acasă, am luat două plase şi Anne a luat restul, am deschis uşa şi le-am lăsat pe masă. De obicei, mama mea le lua şi le punea la locul lor, dar nu era în bucătărie. I-am spus lui Anne să încuie uşa, dar s-a întors mai târziu la mine.
-          Unde-i cheia?
M-am uitat la uşă; cheia nu era acolo cum era de obicei. M-am gândit că poate mama a plecat, dar nu lăsa niciodată uşa deschisă după ea. I-am dat cheile mele lui Anne ca să o închidă, şi am urcat scările care duceau la dormitoare. Dormitorul mamei mele era la ultima uşă, şi am avut suficient timp să mă gândesc pe drum la ce s-ar fi putut întâmpla. Am observat că draperiile erau trase, şi singura sursa de lumină era lampa de perete din capătul holului. De sub uşa mamei mele se vedea lumină, deci era acolo mai mult ca sigur.
Înainte să pun mâna pe uşă, m-a lovit un miros puternic, groaznic, de putreziciune. Imagini cu ceea ce se putea să se fi întâmplat înăuntru mi-au invadat mintea. Mâinile îmi tremurau, în timp ce îmi făceam curaj să deschid uşa.
Şi s-a făcut beznă.
O scânteie s-a auzit, şi m-am gândit că probabil sărise vreo siguranţă. Am reuşit să deschid uşa până la capăt, şi mirosul acela oribil s-a intensificat. Nu puteam vedea nimic, şi tot ce auzeam era propria mea respiraţie care devenea din ce în ce mai sonoră. Mi se făcea groază când mă gândeam ce se putea afla acolo, şi un fior mi-a trecut pe şirea spinării când am auzit ţipetele lui Anne.

-III-


Mi-a fost prea frică să intru în cameră, aşa că am decis să fug la Anne, ca să o liniştesc. Cum era prea întuneric, m-am împiedicat de câteva ori pe scări, dar m-am ţinut de balustradă şi am reuşit să nu cad.
-          Anne! am ţipat după ea, şi mi-a răspuns printr-un plânset scurt. Jos se vedea mai bine, nu erau toate draperiile trase, aşa că am reuşit să-i disting silueta şi m-am apropiat de ea, luând-o în braţe.
-          Isa...belle….
-          Totul e bine, stai liniştită, i-am spus şi am mângăiat-o pe cap. Era o minciună, dar pe moment aş fi făcut orice ca să o liniştesc. Din păcate, tactica mea nu a mers şi s-a despărţit încet de mine.
Eram sigură că în camera mamei era un cadavru, din cauza mirosului, dar nu îmi puteam da seama cum de prinsese o asemenea duhoare într-un timp atât de scurt. Am alergat până în bucătărie ca să iau lanterna. Am căutat-o o vreme prin sertare, dar am reuşit într-un final s-o găsesc. Am pornit-o şi i-am făcut semn lui Anne să rămână jos.
Mirosul deja se răspândise, imediat ce am urcat ultima treaptă, duhoarea m-a lovit puţin. Cu cât înaintam mai mult, cu atât mirosea mai rău şi mi se făcea greaţă. Din fericire am rezistat până la uşa dormitorului şi cu mâinile tremurânde am îndreptat lanterna spre mijlocul camerei.
Nimic.
Îmi era frică să o mut, aşa că am lăsat-o aşa şi am înaintat. Mirosul persista, şi m-am gândit să dau drumul la geam, pentru a aerisi şi a lăsa lumina să pătrundă în cameră. Dar pentru a face asta, trebuia să traversez întreaga cameră, şi nu eram sigură dacă eram în stare să fac asta.
Mi-am luat inima în dinţi şi am făcut un pas. Unul singur, pentru că ceea ce am văzut m-a făcut să scap lanterna. Am ţipat cât de tare am putut, şi în acea clipă, curentul a revenit. Am auzit-o pe Anne, strigând de jos:
-          Isa! A venit mami! Şi curentul!
Am clipit, încă aflîndu-mă într-o stare de confuzie. Deja întorsesem capul de la ceea ce văzusem, dar dacă mama era jos, atunci ce era pe podea, plin de sânge? Lumina era acum aprinsă, şi uitându-mă în jur mi-am dat seama că nu avusese loc cine ştie ce scenă de bătaie. Am înghiţit în sec, şi mi-am rotit capul spre „chestie”.
Pe jos, pisica lui Anne, în sânge. Mi-am dat seama mai târziu că era lipsită de cap.
M-a cuprins o stare de greaţă, şi sprijinindu-mă de pereţi, am înaintat spre uşă. Am auzit paşii lui Anne şi ai mamei mele urcând pe scări. Înainte să apuc să ies, ele erau deja în uşă, iar eu nu am mai avut timp să le spun să plece. Puteam s-o protejez pe Anne de această scenă şi să-i spun că pur şi simplu pisica dispăruse. A ţipat şi a căzut în genunchi, ţinându-şi braţele încolăcite în jurul piciorului mamei. Ea nu a spus niciun cuvânt, şi nici nu a ţipat. Privea în gol.
-          C-ce e cu pisica asta aici?! a plâns Anne, strângându-i şi mai tare piciorul mamei.
Încă eram într-o stare de ameţeală, dar mi-am revenit când i-am privit chipul mamei. Era ca de gheaţă, de parcă ar fi anticipat asta.
-          Mai ştii..., am început fraza, pentru a-i capta atenţia lui Anne, când... te-ai plâns... acum două zile... că... nu-ţi mai găseşti pisica..., pe... Chatonelle? am tuşit. Ei bine, uite-o.
Nu am reuşit să spun mai multe, întrucât a trebuit să fug la baie să vomit.

……………………………………………………………………………………………………………

Ploua, şi era seară.
Eram în grădină cu mama. Anne era la ea în cameră, şi nu voia să iasă de acolo. În faţa mea se odihneau câteva flori pe o ridicătură în pământ.
-          A fost un animal destul de cuminte, a şoptit mama, cu un zâmbet mai degrabă amuzat decât trist.
Scena mi se părea oarecum patetică. În fond, era doar un animal care şi aşa îmi făcea numai zile negre şi puteam oricând lua altul. Ce rost ar fi avut să plâng după el? Sau să stau în ploaie doar ca să mă uit la mormântul său? Parcă jucam într-o comedie.
Până la urmă, oricât de sinistru ar suna, i-am găsit şi capul. Era aşezat pe perna mamei, într-un cerc de sânge. Sub el, am găsit un bileţel, dar care era plin de pete roşii, şi nu am putut să disting decât un cuvânt:
„Succes”
M-am gândit că probabil era vreun puşti din şcoala lui Anne care n-avea ce face acasă. Dar de ce ceva atât de crud? Totuşi, surioara mea era destul de retrasă la şcoală – chiar prea retrasă, uneori – şi nu cred că ar fi putut atrage atenţia asupra ei în vreun fel.
Am adormit cu greu în acea seară, m-am învârtit până când aproape am căzut din pat. Nu îmi puteam lua gândul de la acea scenă, şi totul mi se părea că mă jena, aveam impresia că era ceva acolo care tânjea să fie descoperit. Am adormit după ce am ascultat puţină muzică clasică. Nu-mi stătea în fire, dar mă calma oarecum.
Uitasem complet de serviciu. Da, lucram şi sâmbăta.
A doua zi nu m-a mai trezit Anne. După plânsetele pe care le-am auzit noaptea, am presupus că plânsese până adormise. Îmi părea într-adevăr rău de ea, dar nu aveam nicio putere. Eram sigură că orice i-aş fi propus, orice aş fi spus, m-ar fi refuzat cu o răceală greu de suportat. Din cauza asta, dar şi din cauză că am adormit târziu, m-am trezit şi mai târziu.
Am observat că nici să mă schimb nu m-am obosit, eram îmbrăcată în aceeaşi bluză neagră, şi aceiaşi blugi. Părul mi-era răvăşit, şi se îngrăşase de la atât timp de stat nespălat. Din el ţâşnea o duhoare puternică de fum de ţigară, lucru pe care nu l-am remarcat până nu mi-a făcut mama observaţie.
-          Unde-i soră-mea? am întrebat-o, de îndată ce am pus ochii pe ea. Tocmai ieşise pâinea din prăjitor. M-am repezit să o iau înaintea maică-mii. Avea prostul obicei de a lua-o şi arunca-o la gunoi, din cauză că uita adesea de mine şi de faptul că aveam nevoie de hrană ca să supravieţuiesc.
-          În camera ei, mi-a răspuns cu un zâmbet pe deoparte trist, şi pe de altă parte mulţumit. Mi-am amintit de reacţia ei în seara aceea.
-          Ah, da… probabil nu o să mai iasă pentru câteva ore…, am spus, căutând după o farfurie pe care să-mi pun pâinea. Mama mi-a dat-o pe a ei şi şi-a terminat sandwich-ul, sau… ce mai rămăsese din el.
-          Pentru câteva zile, poate…, a adăugat monoton.
M-am uitat la ea ieşind din cameră. Se comporta ciudat: de parcă ceea ce se întâmplase o înveselise, în loc să  o supere. Am oftat şi mi-am pus untul pe pâine.
Mai târziu, tot în acea zi, în timp ce căutam locuri de muncă (din curiozitate!) pe internet, am auzit pe cineva bătând la uşă. Fără nici un chef, am scos un sunet care să dea de înţeles că eram acolo. Uşa a scârţăit în timp ce din spatele ei îşi făcea apariţia o siluetă de copil. Am recunoscut-o imediat pe sora mea, dar nu am arătat atât entuziasm pe cât prevăzusem.
-          Eşti… eşti mai bine? am întrebat-o, tot neuitându-mă la ea.
-          Sunt ok, mi-a răspuns sec. Judecând după tonul vocii sale, orice afon îşi putea da seama că minţea de îngheţau apele. M-am învârtit cu scaunul meu de şef (dădusem o grămadă de bani pe el şi deja începuse să scârţâie…) şi am privit-o cum se uita la statuetele mele.
Colecţionam diverse obiecte. Nu pentru că îmi plăceau, ci pentru că îi plăceau mamei şi dădeau impresia că „stăpânul” lor este un om cult şi cu simţ artistic. Întotdeauna mi-au plăcut efectele pe care nişte simple obiecte ca statuetele mele minuscule puteau oferi oamenilor. Şi fântânița mea care nu mai merge de 2 ani, aia dădea un aer „fresh”. Am citit despre chestiile astea într-o revistă parcă… Feng-Shui se numea.
-          Anne, uită-te la mine.
M-a fulgerat cu privirea, după care s-a întors la preasfintele statuete.
-          Anne, lasă statuetele.
A zâmbit şmechereşte şi a luat una în mână. A ridicat-o la lumină şi a studiat-o atent. Aceasta înfăţişa o femeie cu un coş de flori n mână, cu vântul bătându-i dintr-o parte. Anne i-a rupt mâna când era mică, după care mi-a mai căzut odată pe jos şi s-a spart şi cealaltă mână.
-          Ce te râzi, parţial e vina ta că e… ciungă. A început să râdă, iar eu, într-un efort de a-i ridica moralul am  făcut la fel.
S-a uitat la mine zâmbind. Mie îmi pierise deja zâmbetul. M-am uitat la ea în ochi, şi mi-am dat seama că nu plânsese deloc.
Anne, când plângea, rămânea roşie pe jumătatea superioară a feţei şi în vârful nasului pentru mai bine de o oră. În acelaşi timp, mi-au trecut prin minte smiorcăielile pe care le auzisem cu câteva minute înainte să intre la mine în cameră. Mirarea mi se putea citi pe faţă, şi eram conştientă de asta, motiv pentru care nu m-a surprins gestul său.
-          Te întrebi ce era cu suspinele? mi-a zâmbit, de data asta mai vag.
-          Păi…, nu am mai continuat fraza, ci doar am dat din cap, în semn că da.
-          Citeam bancuri. Râdeam.
Am căscat gura la ea înainte să îmi dau seama de ce a vrut să spună cu adevărat. Mi-am râs şi i-am făcut semn să vină la mine. Cu paşi înceţi, s-a apropiat de mine, şi eu am căzut în genunchi în faţa ei, înfăşurând-o în braţele mele.
-          O să fie bine. Ai să vezi.
Am zâmbit amândouă, deşi nu am putut opri un fior din a se desfăşura în voie pe șira spinării.

E doar… clasicul început.

Va urma...