Dacă am ceva în mână, trebuie să ştie ce e acel lucru, de unde l-am luat, ce pot să fac cu el, ce nu pot să fac cu el, de ce îl am în mână, de ce pinguinii nu zboară deşi sunt păsări, etc. Câteodată ţip la el, câteodată rămân calmă şi câteodată îl întărât mai tare, ignorându-l. Şi eu eram curioasă când eram mică, recunosc. Dar nici chiar aşa. Nici nu mai pot să respir că mi-e teamă că mă întreabă ce cantitate de aer respir. Nu m-aş mira...
Pe când cea de copil este scuzabilă, mai este una care mă calcă pe nervi - cea prefăcută. Atunci când ţi se întâmplă ceva rău, de exemplu, şi un om pe care l-ai văzut de 2 ori în toată viaţa se aşează lângă tine şi te întreabă:
- S-a întâmplat ceva rău?
Partea mai complicată este că nu e chiar prefăcută. Într-adevăr, oamenii sunt curioşi, dar într-un mod negativ. Se prefac a-ţi fi prieteni doar pentru a afla ce merge prost în viaţa ta. Când câştigi la loto nici nu te bagă în seamă. Se hrănesc, parcă, cu nenorocirile tale, şi uneori se dau şi mari că aa, ce bine le e lor. Că dacă părinţii tăi ar fi fost fideli unul celuilalt ca ai lor, poate nu s-ar fi despărţit.
Cam din aceeaşi categorie fac parte curioşii care nu au despre ce vorbi. Eu sunt obişnuită să râd mereu, să mă doară undeva de probleme, ca de fiecare dată când intru-n clasă să spun ceva amuzant, să ironizez ceva, orice provoacă râsete sau interes. Dar când pur şi simplu sunt obosită şi intru-n clasă fără să spun ceva, doar aşezându-mi ghiozdanul unde-i locul şi luând loc în linişte, peste câteva minute se găseşte cineva să mă întrebe
- Dar Emi, ce-ai? Eşti supărată?
Nu ştiu la ce se aşteaptă acele persoane, probabil să le sar în braţe plângând, dar nici în ruptul capului n-aş face aşa ceva. Dacă sunt supărată îşi vor da seama şi fără să întrebe. Pur şi simplu, nu au ce spune, cred că dacă nu râd la un rahat de glumă sunt supărată şi că mi-am plănuit sinuciderea peste două zile. Când văd că glumele/poveştile lor nu prind, când văd că sunt singurii care râd, întreabă dacă sunt supărată. Nici nu stau să se gândească o clipă că poate sunt doar obosită, poate mi-e rău, poate mi s-a blocat faţa aşa, sau, cea mai probabilă soluţie: am fost asediată de glume nesărate.
O clipă.
...de ce ar trebui să se trezească ei pe post de maică-mea dintr-o dată? Nu înţeleg de ce se cred din senin aşa importanţi. Nu înţeleg cum de ei nu înţeleg că motivul pentru care nu i-am întrebat niciodată cum se simt e pentru că mereu voi da impresia de falsă păsare, ca să-i zic aşa, şi cred că numai părinţii nu mi-ar da şi mie această impresie. Pot să-mi dau seama şi singură cum se simt. E suficient să îi văd.
